Secretul fericirii într-o poveste reală: Femeia avea o atitudine diferită față de viață, iar viața față de ea

Vecinei noastre i-au dat numele Emmanuel. Mereu se îmbrăca subțire, în rochii de șifon chiar și pe frig. Deasupra purta haină de blană, iar sub ea o bluziță parcă din tifon, cu floricele violete pe ea. Avea o frizură scurtă neglijentă, aranjată ori cu degetele, ori cu aspiratorul și ochii mari plini de entuziasm ca la o libelulă. A fost măritată de mai multe ori și de fiecare dată era fericită în căsnicie. Lucra ca și cosmetician, vânzătoare de articole de galanterie și profesoară de desen.

Permanent încerca noi și noi hobby-uri. Învăța arta caligrafiei, dansul flamenco, ceva broda, găurind cu acul în carton și trimitea colete cu jucării moi, copiilor din Africa. Se ocupa cu de toate câte puțin și nu mult timp. Vecinii învârteau degetele la tâmple, spunând că nimic bun nu poți lua de la ea – femeie vânturatică. Neatentă, frivolă și prostuță, inclusiv. Trăia cu o pisică și avea televizorul stricat. Nu urmărea știrile și nu era la curent cu incendiul din Utreht, care a distrus conservatorul. Nu știa că în timpul teleconferinței Moscova-Kiev s-a efectuat o operațiune fără anestezie datorită sugestiei lui Kashpirovsky.

Tatăl meu nu o suferea deloc. Spunea că nu poate percepe oamenii, care prea des râd. De exemplu, ea spunea „bună ziua” și zâmbea până la urechi. Comenta cumva întârzierea salariului și râdea. Aluneca cumva pe gheață sau scăpa ceva pe jos, tata din nou o vedea că zâmbește. Doar că ce e așa amuzant aici?

Femeile nu o acceptau în cercul său. Strângeau buzele și încetau să discute. Emmanuel nu se grăbea să se infiltreze în compania doamnelor. Ea era întotdeauna grăbită undeva: la o nouă întâlnire, cursuri de croitorie sau un concert al grupului Verasy. Nu-i păsa de doamnele „importante” care făceau comerț în depozitul de legume.

Vecinei noastre nu i se întâmpla niciodată nimic rău, în timp ce la noi curgeau țevile sau băieții spărgeau geamul sau jumătate din blocul locativ suferea de gripă. Noi credeam că după colțul întunecos se ascundea Baba Cloanța și dacă nu eram cuminți, ne putea lua polițistul sau Kikimora. Știam că viața este nedreaptă și multe trebuie să rabzi. Și doar Emmanuel arăta mereu veselă, sănătoasă și plină de viață. Pentru ea nu exista nicio Kikimoră și nici colțuri întunecate. Cu poliștii ea se juca de-a dragostea, gripa o lecuia cu vinul roșu, nimic nu răbda, nu îndura și vedea orice situație, drept o aventură.

Am aflat secretul ei mult mai târziu și am fost cu adevărat surprinsă. Emmanuel avea pur și simplu o atitudine diferită față de viață, iar viața îi răspundea la fel. La urma urmei, cum îți așterni așa și dormi. Ea nu-și permitea să se plictisească, nu purta „tricoul victimei”, mereu era curioasă și făcea ceea ce-i dorea sufletul. Ea chiar trăia, iar noi toți doar ne pregăteam să trăim. Ea aștepta de la viitor – plăcere, iar noi – dificultăți. În cele din urmă, fiecare a primit ce i s-a cuvenit.

Autor: Irina Govoruha