Puterea de a o lua de la capăt – Meditație despre cum femeile își schimbă viața!

Era o seară călduroasă de august. M-am întors de la muncă și găsind multe locuri goale în frigider, am decis să fac o comandă. Două pizza și niște bere. Ce-i mai trebuie unui burlac rătăcit într-o seară călduroasă de vineri? De regulă, ți le aduc băieți tineri, de 18-20 de ani, dar în acea seară a venit doamnă simpatică, trecută de 40 de ani.

– Nu-i grea? Am întrebat-o eu, aruncând o privire îngândurată spre geantă.

– Nu, e ultima comandă pe azi. Să fii expert criminalist e mai greu, a glumit ea.

Așa am cunoscut-o pe Oana, fost ofițer de poliție și expert criminalist. Mamă a doi copii. Cu peste 20 de ani de experiență de lucru cu jafurile, omorurile și alte infracțiuni. O muncă teribilă, spunea ea. Imediat cum a atins termenul legal când putea să iasă la pensie, s-a folosit de acest drept și a plecat din sistem. Deși ar fi putut să avanseze destul de mult în carieră.

– Lucrând curier, am același salariu. Nu e o glumă. Dar e altă viață, mi-a dezvăluit ea.

Oana are centură maro în nu știu ce lupte și știe să împuște din 4 tipuri de arme. Nu am avut curajul să-i zic că pizza pe care a adus-o lăsa de dorit. Întotdeauna m-a fascinat abilitatea femeilor de a o lua de la capăt. De a-și crea singure confortul și fericirea. De a începe totul de la zero.

Bărbații sunt mai puțin curajoși. O spun cu știință de cauză. Administrez un salon auto și îi văd în fiecare zi. Vanitoși, însetați de putere, îmbătați de scaunul lor și de portofel. Turmentați și rupți de realitate. De ceea ce contează cu adevărat.

Ăștia niciodată nu o să lase scaunul călduros de ofițer pentru jobul de curier. O să-și clocească locul cu anii, uitând de ceea ce e moral și sfânt. De unde știu? Știu pentru că și eu sunt ca ei, mai mult sau mai puțin. Și ofițeri de poliție văd în fiecare zi. Ce-i drept, se plâng mai puțin pe salariu și își iau mașini mai scumpe.

Femeile nu au nevoie de toate astea. Ele au copii, au preocupări mai importante. Și-au păstrat mai bine moralitatea. Au o gândire mai plastică, mai flexibilă și mai ascuțită. Se adaptează mai ușor la schimbări. Nu degeaba trăiesc mai mult decât noi.

Bărbații sunt mai conservatori. Chiar dacă o facem pe eroii, adevăratul risk taker rămâne femeia. Mai rar auzi istorii despre bărbați părăsiți de soție, care au crescut eroic 4 copii. De regulă, e invers.

M-am născut în 1970. După ce am scăpat de comuniști, țara era un pic debusolată și în acea perioadă am văzut multe tragedii. Știu familii unde bărbatul nu s-a putut adapta și s-a apucat de băut. Iar femeia pleca în Turcia după tot felul de haine, ca să le vândă acasă și să-și hrănească copiii. Știu femei care și-au deschis prăvălii. Femei care s-au apucat de cusut. Femei care munceau cu ziua în construcții. Dar nu știu femei care s-au apucat de băut în acele momente de criză morală.

Dar revenind la realitatea contemporană. Am un prieten cu care am încercat să lansăm o afacere acum 10 ani și am dat-o în bară la toate capitolele. Eu am revenit la salon, unde mă aștepta un loc, poate că umilitor pentru unii, dar confortabil, și mi-am văzut de treabă.

Alex s-a împăcat mai greu cu acest eșec. El nu e obișnuit să muncească pentru un nene. În aceste condiții, soția lui, doctor în psihologie, s-a angajat ca simplă secretară la o companie străină (la distanță). Pentru că na, copiii cereau de mâncare.

Trei ani mai târziu, Paula și-a lansat o firmă de consultanță financiară. O firmă mică, dar a ei. Alex nu a muncit nicăieri între timp. Ei s-au înțeles că ea se ocupă de bani, iar el de copii.

Mai am o prietenă pe nume Elena. Elena nu a început de la zero. Elena a început de la -10. Ea a rămas singură, cu un copil de 3 anișori, într-un oraș străin, fără bani și fără casă. Soțul ei plecase în Spania ca să-și hrănească familia, dar și-a găsit alta acolo. Elena s-ar fi putut întoarce la părinți, dar apartamentul lor era prea mic, iar tatăl bolnav.

În primii trei ani, Elena a muncit în două locuri (ospătăriță și menajeră) și mai și plătea o bonă 4 ore zi. Era singura soluție. Când fetița a împlinit 7 anișori, Elena era șef de sală la restaurant și putea să-și permită un program de muncă normal. Astăzi Elena are propriul restaurant. Mai bine zis, propria cafenea. Micuță, dar a ei. Fiica ei își face studiile în Marea Britanie.

Femeile au o capacitate magică de regenerare, de adaptare, de relansare. Ele sunt ca pisicile – întotdeauna cad în picioare. Sau ca șopârlele, dacă vrei. Pentru că orice s-ar întâmpla, își cresc de fiecare dată o coadă nouă. Să mă ierte doamnele pentru această comparație.

Citește și: Căsătoria înseamnă muncă! Sfatul pe care l-am primit de la bunica acum 30 de ani!