La 55 de ani am realizat subit că nu-mi mai iubesc soția…

Niciodată nu poți ști la ce să te aștepți de la soartă. Uneori, poți să-ți planifici viața în cele mai minuțioase detalii și să ții sub control fiecare aspect și într-o singură clipă totul să se prăbușească subit, fără drept de apel sau rejucare. Nu întâmplător, celebrul John Lennon sublinia că viața este ceea ce ți se întâmplă în timp ce ești ocupat cu alte planuri. Totul este efemer, versatil și dinamic, chiar și dragostea sau sistemul de valori. Iar dacă structura obișnuită a vieții se denaturează pe zi ce trece, cum găsești forța ca să o construiești de la capăt?

Recent am primit o scrisoare de la un bărbat de 55 de ani, care conținea un strigăt de neputință și durere. Cel mai probabil, el a luat deja o decizie, dar vom folosi acest material pentru a reflecta un pic cu privire la cătușele societății contemporane. Textul original a fost păstrat intact și vrem să aflăm părerea ta pentru a înțelege mai bine acest fenomen. Poate ai și tu prieteni care trec printr-o situație similară sau te vei regăsi tu însuți în acest cuvinte. Dar înainte de a condamna pe cineva sau pe sine însuși, nu uita că fiecare are dreptul la fericire.

“Am 55 de ani. Acum ceva timp mi-am dat seama că nu-mi mai iubesc soția cu care trăim sub același acoperiș de mai bine de 30 de ani. Mi-a devenit străină, nu mai simt susținere și afecțiune din partea ei și nici eu nu știu dacă mai sunt în stare să simt acest lucru. Copiii au crescut, de ceva vreme trăiesc independent. Fiul a plecat în străinătate, iar fiica s-a căsătorit cu un bărbat avut, așa că mi-a rămas timp pentru reflecții. Imediat după nuntă am simțit un gol spiritual. Am cheltuit mult timp și energie pregătindu-ne pentru eveniment, astfel încât la finele acestuia eram de-a dreptul extenuați. Uite așa am rămas doar eu și soția, într-un apartament spațios cu trei camere. Probabil, în acel moment drumul nostru a încetat să mai fie unul comun, oricât de dureros nu ar suna.

Ne-am îndeplinit datoria față de copii și totul parcă s-a sfârșit. Dormeam în camere separate, luam masa, plecam la serviciu și uneori ne uitam împreună la televizor. Eu continuam să fac bani, iar soția mea să aibă grijă de treburile casnice. La un anumit moment am vrut să adaug ceva nou în viața noastră și am cumpărat o vilă într-un sat pentru a sta în weekend acolo. Dar a refuzat să petreacă timpul cu mine. Astfel, vila a devenit locul meu de refugiu. Soția a trăit toată viața în oraș și când o duceam acolo, nu făcea nimic altceva decât să stea toată ziua în hamac, în timp ce eu mă ocupam activ de grădinărit și alte chestii gospodărești. Au trecut câteva luni și am înțeles că mi-e silă de rutina urbană și vreau să trăiesc la țară.

Aici mă simțeam un om renăscut, vesel și plin de energie. Mi-am dat seama că jobul, rutina și orașul mă înecau. I-am dezvăluit soției acest lucru și ea s-a bucurat. Simțeam că o irită prezența mea, iar absența trece neobservată. Ne-am înțeles să trăim separat, dar să rămânem în continuare soț și soție. Ea nu vroia să vină la mine, astfel încât doar eu eram nevoit să mă deplasez. Normal că întâlnirile noastre au început să devină tot mai rare, până am ajuns să mă duc o singură dată pe lună. Practic, doar aduceam niște fructe și legume din sat și plecam acasă, fără să mai vorbim.

Nu m-aș fi gândit niciodată că după 50 de ani viața se poate schimba atât de tare. Cu atât mai mult, nu m-aș fi gândit niciodată că mă pot îndrăgosti de altă femeie, după ce am fost peste 30 de ani fidel uneia care nu a acordat niciodată importanță sentimentelor mele. Când s-au răcit și ele, m-am îndrăgostit de o vecină, cu 10 ani mai tânără decât mine.

Bineînțeles, la început am încercat să-mi suprim simpatia, dar într-un final am decis să-mi pun soarta la încercare. De multe ori o ajutam prin casă, iar ea mă recompensa cu prăjituri. Puteam vorbi ore în șir, iar ea era sincer interesată de mine, apoi am inițiat o relație, despre care nimeni nu știe până la acest moment.

Vreau să divorțez de soția mea, dar mi-e frică de prejudecățile și dezaprobarea celorlalți. Mie frică de reacția copiilor, de atitudinea pe care o vor avea aceștia față de noua mea iubită, de reacția rudelor. Sunt gata să-i las casa și averea soției și copiilor, cu excepția vilei, numai să am șansa să fiu din nou fericit”.

Noi credem că niciodată nu e prea târziu să începi viața de la capăt, dacă asta e ceea ce cere sufletul tău. Dar tu ce părere ai?