Era o dimineață de sâmbătă. Proviziile mele de cafea s-au terminat subit și a trebuit să trag o fugă la magazin ca să-mi iau doza de energizant. Eram prost dispus și obosit. Și starea mea nu avea nici o legătură cu lipsa de cafea sau aventura neplăcută de dimineață. Îmi scăpa ceva în viață, dar nu înțelegeam ce. Cu alte cuvinte, eram nefericit.
M-am îndreptat nervos spre raionul corespunzător, mi-am luat cafeaua și în ritm alert am luat-o spre casă. Băutura nu mă făcea fericit, dar îmi creștea puterea de concentrare. Coada era teribil de lungă. Simțeam cum îmi pulsau tâmplele. Situația mă stresa. În fața mea stătea o bătrânică cu un coș modest de cumpărături. Am început să studiez conținutul acestuia – număratul mă liniștește. Dar nici măcar nu aveam ce număra. În coș era o cutie de lapte, câteva conserve ieftine, o pâine, niște cartofi, paste și cele mai ieftine bomboane.
În sfârșit ne-a ajuns și nouă rândul. Bătrâna a întins cardul, dar vânzătoarea i-a spus că nu are suficienți bani în sold. Femeia stătea nedumerită și nu știa la ce să renunțe. Scena a durat vreo 50 de secunde. Venele de la tâmplă au început să-mi pulseze și mai tare. Primul lucru la care m-am gândit a fost: pe naiba, de ce asta mi se întâmplă mie? De ce iarăși eu? De ce nu m-am dus la altă casă?
Egoist, nu-i așa? Bunicuța se uita disperat când la un produs, când la altul și îi dădeau lacrimile. Nu am mai răbdat, i-am întins casieriței 100 de lei și i-am spus că achit eu totul, inclusiv cafeaua mea, fiind în continuare nervos și prost dispus. Bătrâna s-a simțit sfiită, oarecum umilită de această propunere. Văzându-i expresia feței, pe care se citea rușinea, jena, neputința și recunoștința – mi s-au înmuiat genunchii. O recunoștință castă, autentică, pe care nu am mai văzut-o în ochii nimănui până acum.
Pentru o clipă m-am simțit teribil de mic. Mic, mărunt, urât, nesemnificativ, inutil. Îmi venea să dispar. Am încercat să schițez un zâmbet. Dar zâmbetul nu mi-a reușit. I-am zis bunicuței să păstreze restul, cu un ton cât se poate de blând și m-am îndreptat tulburat spre ieșire.
Nu știam unde să mă ascund. Mă simțeam teribil. Am realizat că sunt un porc. Mai bine zis, că am fost unul, fiindcă pentru prima oară în ultimii 20 de ani simțeam că am procedat cu adevărat corect. Eram mândru de mine. Pe măsură ce mă apropiam de casă, mergând mult mai lent ca de obicei, tulburarea, rușinea și frica s-au transformat în mândrie. Pentru prima dată după mult timp simțeam că trăiesc. Pentru prima dată am înțeles la ce se referea Victor Hugo când spunea că mintea se îmbogățește din ceea ce primește, iar inima din ce dă.
Iată așa, la 42 de ani, am înțeles că fericirea e mai importantă decât banii. La unii ajunge mai greu, asta e. A trecut aproape un an de la micul eveniment care mi-a schimbat viața. Am renunțat la postul de director într-o companie tâmpită cu care mă mândream atât de mult. Mi-am luat un câine, și după o pauză de 10 ani, am început să țin ore la universitate. În weekend fac voluntariat împreună cu studenții mei sau îmi ajut vecinii de bloc cu tot felul de reparații, în special bătrânii, care mereu au nevoie de ajutor. Asta mă liniștește mai bine decât cafeaua și în sfârșit pot spune că sunt fericit.
Citește și: Când un om pleacă, Dumnezeu ne trimite altul în loc: Întâmplarea care a schimbat destinul a două femei!