Cea mai bună prietenă a mea întotdeauna și-a dorit să înfieze un copil. Când toate formalitățile au fost puse la punct, ea m-a rugat să o însoțesc la orfelinat ca să luăm fetița. Acolo l-am cunoscut pe Cristi, un puști singuratic, dar tare de înger, care stătea izolat de ceilalți copii.
Educatoarea mi-a dezvăluit că micuțul poate sta nemișcat toată ziua, iar dacă nu-i dau de mâncare, stă flămând. De la fraza “dacă nu-i dăm de mâncare” mi s-a făcut inima cât un purice. Cum adică – dacă? În aceeași zi am decis să-l înfiez.
După moartea mamei, Cristi a rămas împreună cu tatăl lui care suferea de alcoolism. Plânsul său sacadat și isteric nu a fost suficient de convingător ca vreun amărât de vecin să vină măcar să verifice dacă totul e în regulă. Abia când mirosul de cadavru în putrefacție s-a strecurat în coridor, vecinii au chemat poliția. Polițiștii au spart ușa și au descoperit cadavrul unui bărbat, iar alături de el, un băiețel slăbit și inconștient, care stătea deasupra cadavrului de parcă ar fi vrut să-l reanimeze.
Directoarea orfelinatului a rămas uimită când a aflat de decizia noastră, pentru că la acel moment aveam deja 5 copii. În primele luni, îl luam în weekend, de sărbători, în perioada vacanțelor, ca să se obișnuiască cu ceilalți copii. Treptat, Cristi a revenit la realitate și acum, la 16 ani distanță, putem afirma cu certitudine că duce o viață normală. Fiul nostru are 22 de ani, lucrează reglor și, din spusele șefului său, în câțiva ani ar putea deveni șef de linie.
Cât despre noi, să știți că nu ne-am oprit aici. Transformarea lui Cristi m-a inspirat foarte mult atât pe mine, cât și pe soțul meu. Și am hotărât să le oferim o viață mai bună și altor copii. În prezent, avem 8 copii biologici și 13 copii adoptați. De altfel, noi nu facem diferența între ei și nici copiii nu o fac. Fiecare nou membru al familiei noastre este primit cu brațele deschise. Diversitatea ne face uniți și puternici.
Cât despre mine, în tinerețe am fost asistentă medicală, iar mai târziu m-am reprofilat în educatoare. Acum nu mai lucrez nicăieri, fiindcă am grădinița mea acasă, de care sunt și voi fi mereu responsabilă. Soțul meu este medic. El s-a născut într-o familie cu 9 copii și întotdeauna și-a dorit o familie mare.
La un an după ce Cristi a pășit pragul casei noastre, am înfiat-o pe Anca. Anca avea probleme cardiovasculare și mama s-a dezis de ea încă din prima zi de viață. Dar asta nu ne-a împiedicat să o înfiem, mai ales că soțul are prieteni cardiologi. Anca a crescut sănătoasă, curând va absolvi liceul și este pasionată de atletism.
Sora mea a murit la începutul anilor ‘2000. Soțul ei nu se putea descurca singur cu 6 copii și trei dintre ei au devenit parte a familiei noastre. Încă două fetițe, Raluca și Cosmina, le-am înfiat după ce mama lor le-a părăsit iarna, în plină stradă. A fost nevoie de câțiva ani pentru a le ridica pe picioare.
Cosmina era surdă. Pentru a plăti operația și a-i restabili auzul a trebuit să renunțăm la toate economiile și să vindem una din casele noastre la țară. Dar Dumnezeu este mare, despre cazul nostru a aflat publicul larg. Cineva a deschis un cont bancar și oamenii au donat o sumă de 5 ori mai mare. Datorită acestor bani, a fost posibil să înfiem încă 6 copii.
Familia noastră este mare, dar iubitoare și unită. Noroc de soțul meu care împărtășește aceleași valori și nu a renunțat niciodată la principiile sale, chiar dacă povara financiară este pe umerii lui. Dacă sănătatea ne va permite, în următorii ani vom mai înfia câțiva copii. Suntem ferm convinși că în acest fel vom face lumea mai bună.
Citește și: L-au dus la orfelinat când avea 7 ani, dar după ce a crescut și s-a îmbogățit, și-au amintit de el…