„Îmi este rușine că am astfel de copii…” – O mamă, despre viața de pensionară!

Am un fiu și o fiică, fiecare și-a întemeiat propria familie deja, i-am educat împreună cu soțul și i-am ajutat să își cumpere propriile locuințe, de asemenea, i-am ajutat îngrijind de nepoți. Acum locuiesc singură, soțul a decedat acum cinci ani.

Am o pensie mică, abia de îmi ajunge pentru cele necesare și, dacă uneori mai cumpăr și medicamente, atunci chiar sunt nevoită să economisesc pe mâncare.

Copiii sunt la curent ce pensie primesc, dar nu mi-au propus niciodată ajutor. Am încercat să-i întreb cumva, poate vor să plătească serviciile comunale, pentru că apartamentul tot lor le va rămâne.

Fiul s-a prefăcut că nu a înțeles aluzia, iar fiica mi-a spus că cu greu achită pentru comoditățile propriei familii. Nu aș spune că trăiesc din greu, au fiecare automobile, merg la odihnă în mod regulat, dar totuși, este viața lor și nu pot să intervin cu nicio propunere sau cerință.

Îmi amintesc cum părinții ne ajutau pe mine și pe sora mea cu tot ce puteau, dar și noi nu le-am rămas datori. Nu mergeam niciodată să-i vizităm cu mâna goală, le cumpăram cărbuni și lemne de foc pentru iarnă, iar mai târziu din banii noștri am racordat casa lor la rețeaua de gaze naturale.

Nimeni nu ne-a cerut asta, noi singure știam că este necesar să avem grijă de părinții noștri. Probabil, eu nu am reușit să îmi educ copiii în acest mod. Nu aș fi împotrivă să trec în apartamentul fiicei mele pentru un an sau doi, să-mi ofer apartamentul în chirie, să adun niște bani, dar mă tem să-i fac o asemenea propunere. Deși, nu pot să spun că nu are suficient spațiu pentru mine.

Nu știu cum trăiesc alți pensionari din pensiile lor, eu nu reușesc, deși nu sunt risipitoare. Cât soțul mai era în viață nu am adunat bani, le dădeam copiilor tot ce câștigam. Atunci știam că ei au mai mare nevoie. Iată de ce recunoștință dau ei dovadă acum.