Eram o femeie fericită, dar toți mi-au întors spatele când fiul meu s-a îmbolnăvit!

Eram o femeie fericită care aștepta un copil. Mă înconjurau prieteni, un soț bun, părinții și fratele. Credeam că sunt ca în spatele unui zid și că nimic nu ar putea pătrunde după o astfel de apărare.

Fiul meu s-a născut sănătos și puternic, la câteva zile am fost deja externați din spital. Totul era minunat și mă bucuram de momentele frumoase ale maternității. Dar, după 4 luni, viața mea s-a transformat într-un infern. Băiețelul meu a început să tușească într-un mod ciudat și l-am dus imediat la spiital. Medicii s-au alarmat, făceau teste și analize continue.

Îmi era frică să întreb ce nu e în regulă cu el, dar puneam această întrebare de fiecare dată când un lucrător medical apărea în salon. Dar medicii evitau să îmi răspundă. Trei zile mai târziu, situația s-a agravat și fiul meu a fost conectat la dispozitive. Era așa micuț și plin de tuburi, nu putea nici măcar să respire singur. Medicul a spus că nu ne poate oferi nicio garanție, dar este necesară o sumă substanțială pentru tratament.

Nu știam ce să fac mai departe…

Aveam o familie atât de puternică și am fi adunat cu ușurință întreaga sumă, dacă ar fi pus toți mână de la mână. Primul care a refuzat a fost fratele meu, spunând că a investit deja banii în alte scopuri, că nu poate să facă nimic și că este foarte ocupat.

Când am mers la mama mea și i-am povestit despre cele întâmplate, ea nici măcar nu m-a consolat, prima întrebare a ei a fost: „Doar nu ai venit la noi după bani? Noi nu avem!” În acel moment am încetat să recunosc în ea persoana apropiată mie. Încercând să îi explic situația a început o ceartă. Părinții mi-au reproșat că nu trebuia să nasc la așa o vârstă, că trebuia să obțin studii, să îmi fac o carieră după care să fac copii.

Nici nu am rezistat să îi ascult până la sfârșit. Soțul meu era plecat, el fiind șofer de cursă lungă, și aproape de o lună nu luasem legătura cu el.  El nici măcar nu știa cât de mare nevoie aveam de sprijinul lui. M-am așezat pe o bancă în parc și plângeam. Mi-am vândut tot aurul cu excepția verighetei și am obținut ceva bani pentru a cumpăra medicamentele necesare pentru 1 lună de tratament.

În cele din urmă am reușit să îl contactez pe soțul meu. Plângeam și nici măcar nu îi puteam explica totul. Medicul, văzând în ce stare eram, a luat telefonul și i-a explicat întreaga situație soțului. El a fost pur și simplu șocat de faptul că oamenii apropiați au procedat așa cu mine.

Aflând despre problema noastră, colegii lui de serviciu au decis să ne ajute. A donat fiecare cât a putut, soțul a luat salariul și în ziua următoare banii erau în contul meu.

Iată așa, niște oameni străini ne-au ajutat să ieșim din acea situație fără să aștepte ceva în schimb, iar fiul nostru a fost tratat. Iar rudele mele m-au lăsat într-un moment de disperare. M-au refuzat toți și mi-au întors spatele atunci când aveam cea mai mare nevoie.