„Toată viața în fugă”. Această istorie te va pune serios pe gânduri

Cu siguranță, ai întâlnit oameni care toată viața se grăbesc undeva. Sau poate chiar și tu faci parte dintre ei… O mie de treburi, totul arde, totul e urgent…Istoria aceasta este despre astfel de oameni și despre finalul tragic care poate surveni.

„ Am aflat recent că mătușa mea, care mi-a fost mai apropiată, decât părinții mei, și-a pus capăt zilelor. Am primit calm această veste, doar din simplu motiv că am discutat cu ceva timp în urmă și ea mi-a povestit ce are pe suflet. Cuvintele ei m-au determinat să-mi revăd viziunea asupra vieții. Părinții în copilărie, ne trimiteau foarte des pe mine și pe fratele meu, în ospeție la mătușa Irina, care trăia la țară. Acolo era un adevărat rai – o casă curată și frumoasă, multe flori, un lac în apropiere și multe, multe bunătăți pe care ni le pregătea ea. În grădină erau mereu fructe, iar în pădure strângeam mure și ciuperci. Mătușa era soră medicală, așa că ea trebuia să cutreere tot satul pentru a-și vizita pacienții. O cunoșteau toți. Iar ea le reușea pe toate. Dimineața mulgea vaca, pregătea dejunul, făcea ordine prin casă, mergea la serviciu, la prânz venea acasă, pentru a ne hrăni pe noi, din nou făcea ordine, apoi își îngrijea grădina, își hrănea animalele, tot timpul ceva spăla, tăia, căra, ștergea, strângea. Niciun minut nu stătea locului. Uneori aveam impresia că nici noaptea nu se odihnea. Asta deoarce când ne trezeam noi totul era făcut: niște copturi calde ne așteptau pe masă, găinile deja erau prin ogradă, vaca era dusă la păscut, farfuria de căpșuni proaspete culese ne aștepta pe prag, totul era aranjat la locurile sale, iar ea deja era în drum spre pacienții săi.

Spre seară, obosiți de joacă și zburdat, ne așteptau din nou niște bunătățuri la cină: chec, lapte proaspăt sau orice ne doream noi. Ea totul făcea în fugă. Eu niciodată nu puteam înțelege cum ea le poate face pe toate. Soțului ei, oamenii întotdeauna îi ziceau că a avut noroc cu așa nevastă.

Au trecut anii, noi deja am crescut, fiecare cu grijile sale, demult nu am mai fost pe la mătușa. Într-o zi, ne-a sunat soțul ei și ne-a rugat să venim repede, că au o nenorocire. Când am venit, am văzut că mătușa și-a fracturat piciorul din șold și stătea acasă, dar nu înainte să văd grădina plină de buruieni, casa neîngrijită, fără vacă, fără gâște, fără miros de copturi în cameră.

Soțul ei încerca să se descurce, dar făcea ce făcea și tot spunea că fără ea nu poate. Mătușa stătea culcată, mâhnită și neajutorată cu lacrimi în ochi. Când m-am apropiat de ea, m-a apucat de mână și mi-a zis: draga mea, nu fugi, nu fugi niciodată, fiindcă dacă vreodată nu vei mai putea fugi, nu vei mai putea nici trăi. Eu întotdeauna am fugit, iar acum deja am murit, sufletul meu vrea ceva să facă, iar eu nu pot nici să mă scol. E un chin strașnic pentru mine. Nu fugi, te rog, totul e în zadar.

Așa s-a chinuit ea o lună de zile, încercând să se ridice din pat, dar fără succes. După care am aflat vestea. Când am mers la înmormântare, ograda și casa era într-o stare încă mai degradantă. Și atunci am înțeles, la ce bun să alergi o viață întreagă și să faci lucruri care nu se mai păstrează, lucruri de rutină, care într-un final nu mai trebuiesc nimănui…

Sursa

window.sc_adv_out || []).push
error: Content is protected !!