Sindromul „anilor pierduți”

ff

Ai auzit vreodată de sindromul „anilor pierduți”? Dacă nu, atunci ai ratat un lucru foarte important de știut.

„Anii pierduți” reprezintă vârsta între 50 și 70 de ani, și se numesc acești ani pierduți deoarece această perioadă în viața noastră practic nu există. De ce nu există? Deoarece în tot acest timp oamenii încearcă din răsputeri să pară încă tineri, deși la urma urmei acceptă cu zbucium puternic faptul că sunt deja bătrâni. Ca rezultat, oamenii pun cruce pe o mare parte de ani și zile care pot constitui cea mai bună și fericită perioadă în viața lor.

Unii consideră că după vârsta de 55-60 de ani poți uita de toate plăcerile vieții.

Absolut greșit! Secretul e simplu.

Nu trebuie să încerci să trăiești la 55 de ani așa cum ai făcut-o la 15 sau la 30 de ani, la fel cum la vârsta de 15 ani nu ascultai muzica și nu te interesai de lucrurile si literatura pe care o parcurgi iar și iar la 60 de ani ai tăi. Asta nu înseamnă că viața noastră devine plictisitoare, mai puțin distractivă și mai puțin spontană ca înainte, ci doar că noi începem să primim plăcere de la lucruri total diferite și savurăm viața din altă perspectivă a ei.

Pentru că diavolul se ascunde în detalii, iar detaliile constituie scopurile în viața noastră. După ce atingem vârsta de 50 de ani, ne stabilim obiectivul de a trăi chiar mai bine decât până la jumătate de veac din existența noastră.

E de mirare oare faptul că mulți oameni nu mai simt dorința de a trăi după ce împlinesc 50 de ani și cu tristețe în ochi și în suflet afirmă că până aici le-a fost viața? Dar cum poate fi altfel, dacă tot ce încearcă să facă acești oameni este să-și repete clipele deja trăite?

Încearcă să-ți stabilești un alt țel – să trăiești mai bine ca înainte. Să obții maximă plăcere și amuzament de la viață. Să devii mai atractiv. Să iubești mai intens și fără măsură. Încearcă și vei simți că viața a căpătat din nou un sens, un alt sens – mai profund.

Nu este nimic imposibil!

Atâta timp cât crezi că după 50 de ani nu te mai dezvolți personal și încerci cu orice scop să te ții de trecut, poți uita de micile plăceri ale vieții. Deoarece sacramentalitatea principiului bucurii și plăcerii se ascunde în decizia necruțătoare dar răspicată de a accepta o viață nouă, de a permite eului tău să trăiască și nu să supraviețuiască numărând amarnic zilele până la încetarea vieții, de a se transforma spiritual, de a se metamorfoza emoțional, de a evolua, de a-și face prieteni noi și a găsi alte pasiuni și hobby-uri, alte – noi! – plăceri ale vieții.

De ce își complică oamenii viața și nu acceptă lucrurile pe care nu le pot schimba?