Povestea unui motan. Nu se recomandă de citit la locul de muncă. Îți vei strica ziua

În primii 10 ani din viața sa, el a fost pur și simplu un Motan. O creatură puternică și obraznică, în nuanțe de gri și maro, cu niște cicatrice pe față și o blană neîngrijită, care îi oferă aere de bandit.

E un motan care nu știe să miaune, el obține tot ce își dorește prin tâlhărie și obiceiuri greu de suportat. A pișat tot ce a putut în apartamentul nostru, dar și în curtea casei.

A primit un nume abia după ce fiica mea a crescut și a zis că va fi Tima. Chiar și așa a fost întotdeuna dur, mai ales cu ea și cu soția, pe mine mă trata nu știu cum la egal. Soția mea, care oarecum avea o influență asupra mea, a crezut până nu demult că va putea să-l educe și pe el, însă și-a pus deja pofta în cui. Pisoiul i-a dat de înțeles că nu are șanse.

Mândria nu i-a permis niciodată să ceară frumos, el fie solicită insistent, fie fură, alte variante nu există. Această tendință am observat-o de când era un pisoiaș micuț. El este fătat de pisica vecinei, e unul dintre primii 4 pisoi ai ei, care nu sugea niciodată dintr-o țâță liberă, dar neapărat trebuia s-o eie din gura unui frate.

Peștele a fost dintotdeauna preferatul său fel de mâncare: prăjit, fiert, sărat, înghețat, împuțit, dar în deosebi, viu.

Însă această pasiune față de pește, mai că nu l-a omorât. Într-o noapte, furișându-se prin fereastra deschisă, a furat de la vecini o coadă enormă de pește, pe care a adus-o acasă, și încerca s-o mănânce pe covorul din salon. Petrecerea s-a terminat când un os i-a străpuns esofagul și traheea. L-am găsit pe la 6 dimineața zbătându-se ca un pește. Aerul pătrundea, prin gaura provocată de os, sub piele și el se umfla ca un balon. Era sâmbătă dimineață, așa că veterinarul lucra abia de la ora 12:00. Trebuia să întreprind ceva urgent.

Rolul de salvator i l-am atribuit vecinei noastre de 75 de ani, fost medic ginecolog. Care a mormăit ceva indignată, dar și-a spălat mâinile, și-a pus mănușile și cu un instrument metalic, asemănător cu un clanț de rață și foarte dubios a încercat să-i dechidă gura pisoiului. Presupunerile mele s-au adeverit când am văzut și reacția soției, care a văzut și a simțit acest instrument medical nu o dată în viață.

Însă când motanul a înțeles ce urmează să-i fie băgat în gură și-a atacat inamicul așa încât, baba l-a blestemat în toate felurile și a plecat să-și tămăduiască zgârieturile adânci de pe mâini.

Între timp eu am reușit să găsesc numărul de telefon al veterinarului și am rugat-o să ne ajute, ea a zis că va fi la clinică la orele 9:00.

Când am ajuns, motanul deja nu mai încăpea în geanta sportivă în care l-am pus și știam că dacă nu ne grăbim, pur și simplu o să explodeze. Au fost necesare 3 doze de anestezie, cât pentru un vițel, până el să adoarmă. L-am legat strâns de masă, iar veterinarul a purces nemijlocit la treabă. Atât timp cât a durat interveția am vomitat de vreo 3 ori, dar nu puteam să ies, știam că este nevoie de mine. După o incizie în zona gâtului, am început să-l dezumflăm ca pe o saltea gonflabilă. Apoi, veterinarul o perioadă destul de lungă a încercat să-i găsească traheea, pentru ai extrage osul, totul până Tima a început să-și revină. Numai în acele secunde numărate, cât a fost treaz, a reușit să-și elibereze labele din urmă, să de-a tava cu instrumente jos și să zgârâie doctorul până la sânge. Însă o injecție în plus și-a făcut repede efectul. În scurt timp a fost extras și osul, însă n-am mai reușit să văd procesul până la final, că mi s-a făcut rău…

A doua zi, motanul nostru parcă nici nu trecuse prin ceea ce a trecut, în primul rând și-a mâncat coada de pește pe care nu reușise s-o termine, dar cel mai mult m-a impresionat debutul lui în ceea ce privește mângâierile. Pentru prima data, timp de 10 ani, mi-a lins drăgostos mâna, iar eu mi-am dat seama că e vorba de o mulțumire, pe care n-a avut-o niciodată până acum.

Sursa

window.sc_adv_out || []).push
error: Content is protected !!