Fenomene stranii: Ce se întâmplă cu omul după moarte (ezoterism)

Emanuel Swedenborg (1688-1772) este unul dintre cei mai cunoscuţi mistici ai ultimelor secole, poate chiar mai mult decât Edgar Cayce sau Nostradamus. Deşi Cayce a lăsat în urmă un institut celebru în lumea întreagă (The Association for Research and Enlightenment -ARE – în Virginia, SUA), şi oamenii de pretutindeni încă mai studiază profeţiile vechi de 5 secole ale lui Nostradamus, de fiecare dată când survine vreun incident major, viziunile lui Swedenborg au dus la fondarea unei religii. Astăzi, adepţi ai „Noii Biserici” pot fi întâlniţi în lumea întreagă. În cea mai mare parte a vieţii sale, Swedenborg a fost un om de ştiinţă raţional, cu capul pe umeri, însă la vârsta de 56 de ani a început să intre în transe şi să aibă bizare viziuni ale raiului şi iadului.

A continuat să fie afectat de aceste experienţe deconcertante până la sfârşitul vieţii şi, de formaţie ştiinţifică fiind, le-a consemnat cu meticulozitate şi, cu timpul, a scris o serie de cărţi pe tema religiei şi a vieţii de dincolo de moarte. Din multe puncte de vedere, descrierile sale privind raiul şi iadul coincid cu ceea ce relatează astăzi miile de persoane care au trecut printr-o EGM. Cei recent decedaţi, susţinea Swedenborg, au experienţa unei treceri în revistă a propriei lor vieţi, la scurt timp după ce îşi părăsesc trupul, amintindu-şi fiece detaliu, cât de mic. La fel ca subiecţii EGM, şi el menţiona că multe dintre fenomenele care survin în lumea de dincolo sunt trăite la nivel vizual şi că fiecare experienţă individuală a raiului sau a iadului este unică.

Uneori, adăuga el, avea impresia că întrezăreşte tiparele de ordin general ale realităţii, dar la revenirea în această lume nu-şi mai putea aminti niciun amănunt. Swedenborg era un susţinător mai ferm declarat al doctrinei sufletului scindat decât sunt mulţi subiecţi EGM de astăzi. El afirma că sufletul uman este compus din două părţi, una interioară şi cealaltă exterioară, pe care le descria ca gândire interiorizată şi gândire exteriorizată, aspecte interioare şi aspecte exterioare, sau elemente interne şi elemente externe. Asocia o parte cu gândirea şi vorbirea, iar pe cealaltă cu sentimentele şi emoţiile. „Putem deduce de aici că avem două procese de gândire, unul îndreptat spre exterior şi unul centrat pe interior, că ne bazăm vorbirea pe gândirea exteriorizată şi afectele pe cea interiorizată. Mai mult decât atât, aceste două procese au fost separate!“

În timpul vieţii, relata Swedenborg, fiecare fiinţă umană posedă ambele componente, dar la scurt timp după moarte, „gândirea exteriorizată” este desprinsă de restul individului, pentru a nu mai reveni niciodată la el. Această pierdere se soldează cu numeroase consecinţe. În cursul vieţii, putem gândi, judeca, alege şi hotărî singuri, restructurându-ne şi recreându-ne pe noi înşine, opiniile, atitudinile şi preferinţele noastre după bunul plac. Dar după îndepărtarea „gândirii exteriorizate”, situaţia se schimbă.

„După moarte nu mai putem fi modelaţi învăţând, aşa cum facem în această lume, fiindcă nivelul nostru exterior, compus din afecte şi percepţii naturale, este latent şi nu mai poate fi folosit.

(Cel mort) nu mai poate fi schimbat în bine prin intermediul gândirii sau al înţelegerii.

Nu există pocăinţă după moarte… viaţa nimănui nu mai poate fi schimbată după moarte!“

După această scindare, rămânem pentru totdeauna cu acele atitudini, credinţe şi dorinţe pe care le-am avut în clipa morţii. Fără „gândirea exteriorizată”, nu mai putem raţiona logic.

„În viaţa de dincolo ne lipseşte capacitatea de a raţiona. Spiritele malefice care au devenit iraţionale… sunt confruntate, prin voinţa divină, cu persoanele aflate în lumina adevărului. Apoi ele percep totul aidoma îngerilor şi recunosc că aceştia sunt reali şi că înţeleg totul. Însă, în clipa în care se întorc spre plăcerea corespunzătoare intenţiilor lor, nu mai înţeleg nimic şi încep să se contrazică. I-am auzit chiar pe unii indivizi malefici spunând că ştiu şi îşi dau seama că ceea ce fac este rău şi că ceea ce cred este fals, dar nu puteau rezista tentaţiei de satisfacere a propriei plăceri, şi deci a propriei voinţe. Din acest motiv, ei percepeau răul ca fiind bine şi falsitatea ca fiind adevăr“.

În plus, în conformitate cu Swedenborg, persoana care şi-a pierdut gândirea exteriorizată nu mai beneficiază nici de liber-arbitru.

„Toate spiritele pot fi «mânate» oriunde, atât timp cât sunt menţinute în raza plăcerii lor dominante. Nu se pot opune, chiar dacă ştiu ce anume se întâmplă şi cred că vor refuza… Plăcerea lor este aidoma unui lanţ sau a unei frânghii legate în jurul lor, prin intermediul căreia pot fi trase oriunde şi de care nu se pot elibera“.

Lipsită de logică sau de voinţă liberă, persoana este condamnată să rămână permanent încremenită într-o stare fixă, fără posibilitatea de a se dezvolta emoţional sau psihologic, vreme de sute sau chiar mii de ani.

„După moarte rămânem mereu aceiaşi cu privire la voinţa sau plăcerea noastră dominantă. Mi-a fost permis să vorbesc cu unele persoane care au trăit cu mai mult de 2.000 de ani în urmă, ale căror vieţi sunt descrise în cărţile de Istorie şi ne sunt deci cunoscute. Şi am descoperit că au rămas la fel, exact aşa cum sunt descrise.

După moarte, afectele dominante continuă să ne stăpînească. Ele nu pier niciodată, caracteristica noastră eternă este aceea a afectului sau a plăcerii dominante”.

În timpul vieţii, „gândirea exteriorizată” o blochează pe cea „interiorizată”, scria Swedenborg, dar după moarte această influenţă este eliminată:

„Nivelurile interioare ale fiinţei beneficiază de o oarecare libertate în viaţa de dincolo, fiindcă nu mai sunt constrânse de consideraţii exterioare, dictate de scopurile materiale. Astfel, individul devine în exterior ceea ce este în interior. (Cei morţi) intră în starea dictată de cele mai profunde preocupări ale lor… sunt separaţi de factorii exteriorizanţi, care i-au limitat în existenţa terestră. Pe scurt spus, îşi pierd caracterul raţional”.

Interesantă este afirmaţia lui Swedenborg că în zorii Istoriei a existat o unică religie mondială, asemănătoare cu actualul creştinism şi având la bază aceleaşi adevăruri. Dar această religie mondială s-a autodistrus în cele din urmă, ca urmare a greşelilor omenirii:

„Am vorbit cu unii oameni care au făcut parte din Biserica începuturilor. (Prin Biserica începuturilor” înţeleg cultura religioasă existentă după Potop în numeroase regate, în Asiria, Mesopotamia, Siria, Ethiopia, Arabia, Libia, Egipt, până în Tir şi Sidon şi pe teritoriul Canaanului, pe ambele maluri ale Iordanului.) Oamenii ştiau pe atunci despre Dumnezeul care avea să vină şi îşi însuşeau bunele atribute ale credinţei; şi, totuşi, s-au depărtat de ele şi au devenit idolatri. Acum… sunt într-o stare deplorabilă. Nu au… practic gânduri raţionale. Spun că se află Acolo (în lumea de după) de secole“.

window.sc_adv_out || []).push
error: Content is protected !!