Povestea tabloului „Mâinile” de Albrecht Dürer: Vei rămâne profund mișcat când o vei afla!

În secolul al XV-lea, într-un sătuc mic în apropierea orașului Nürnberg trăia o familie, în care erau 18 copii. Pentru a hrăni o familie atât de numeroasă, tatăl – aurar de meserie, lucra câte 18 ore pe zi într-un atelier de bijuterii, dar de asemenea se apuca de orice muncă plătită. Necătând la situația aproape fără speranță, doi copii aveau un vis. Ei își doreau să își dezvolte talentul în artă, dar aceștia știau că tatăl nu va reuși să îi trimită nici pe unul din ei să studieze la Academia din Nürnberg.

După discuții nocturne îndelungate acești doi băieți au făcut un acord între ei. Ei au decis să arunce o monedă. Cel care pierde va merge să lucreze în mină iar cu banii câștigați îi va plăti fratelui studiile. Apoi, când acesta își va termina studiile, el va plăti pentru studiile celuilalt frate și dacă va fi nevoie la fel va lucra în mină sau își va vinde lucrările. Ei au aruncat moneda în ziua de duminică, după slujba de la biserică.

Albrecht Dürer a câștigat și a plecat în Nürnberg. Albert a mers să lucreze în mina periculoasă și timp de patru ani i-a plătit fratelui său studiile, lucrările căruia au devenit o adevărată senzație la Academie. Talentul lui Albrecht depășea chiar și măiestria multor profesori.

Spre absolvirea studiilor, Albrecht a început să câștige sume bune vânzându-și creațiile. Atunci când tânărul pictor s-a întors în sătucul său, familia Dürer a organizat o masă de sărbătoare, pentru a celebra întoarcerea triumfală a lui Albrecht. După un prânz îndelungat, cu multă muzică și râsete, Albrecht s-a ridicat în picioare pentru a spune un toast în cinstea fratelui său, care a jertfit atâția ani pentru a-i realiza visul.

Spre sfârșitul discursului el a spus: „Acum, Albert, fratele meu binecuvântat, a venit rândul tău. Acum tu poți pleca în Nürnberg pentru a-ți îndeplini visul, eu voi ava grijă de tine.” Toți s-au întors spre Albert, care stătea la celălalt capăt de masă. Lacrimile îi curgeau pe fața lui palidă, el flutura din cap și repeta: „Nu… nu… nu… nu.” În cele din urmă, el s-a ridicat în picioare și și-a șters lacrimile. I-a privit pe toți, pe care îi iubea atât de mult, apoi ridicând mâinile spre față, a spus blând:

„Nu, frate. Nu pot pleca în Nürnberg. Deja e prea târziu pentru mine. Privește! Privește, ce au făcut acești patru ani în mină cu mâinile mele! Oasele de la fiecare deget mi-au fost rupte, recent am căpătat artrită în mâna dreaptă, nu pot ține nici măcar un pahar în timpul unui toast, cu atât mai mult nu pot să desenez linii frumoase pe pergament sau pe pânză cu creionul sau pensula. Nu, frate, e prea târziu pentru mine.”

Au trecut mai mult de 450 de ani. Acum sute de portrete, desene în stilou sau creioane de argint, acuarelă, desene în cărbune, gravuri în cupru atârnă în fiecare mare muzeu al lumii. Probabil fiecare cunoaște cel puțin o lucrare efectuată de Albrecht Dürer.

Pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru sacrificiul pe care l-a făcut, Albrecht a desenat mâinile înăsprite ale fratelui său, îndreptate spre cer. El și-a numit creația foarte simplu – „Mâinile”.

Întreaga lume a admirat această capodoperă, însă puțini dintre noi cunosc povestea care se ascunde în spatele acestui tablou.